Despre scopul existentei

          Scopul existentei reprezinta in cultura umana o cautare arhaica , din perspectiva colectiva, si mereu actuala, din perspectiva individului. Evident ca despre perspectiva colectiva nu este nici locul nici timpul sa vb aici si informatiile in directia asta trebuie ca fiecare sa si le caute. Insa intregul istoric al acestei cautari nu a avut niciodata caracter cu adevarat umanitar ci a fost strict o intrebare la care fiecare minte mai ....normala a cautat raspunsul pentru sine.

          Pentru a raspunde la o intrebare de asemenea anvergura avem doua cai posibile de abordare. O cale care pleaca de la individ si se generalizeaza la intreaga specie si omoloaga ei, care pleaca de la specie si se particularizeaza la individ. Deci scopul existentei are in fapt doua aspecte : avem un scop ca rasa ? avem un scop ca individ ?

          In fapt este dificil de stabilit cu care intrebare sa incepem. Fiind fiinte subiective pare o eroare sa pornim de la noi insine si sa generalizam, doza de subiectivism putand fi daunatoare efortului mental de a raspunde la aceasta intrebare. Insa aceeasi subiectivitate apare ca impediment si la cealalta abordare deoarece , desi avem unealta istoriei, care ne poate oferi o perspectiva temporala si statistica cu mult peste capacitate reala a individului de experimentare pe parcursul propriei existente, aceasta “istorie” este scrisa tot prin acelasi filtru al subiectivitatii. De aceea, de orice natura ar fi argumentatia(individual sau colectiv) trebuie permanent sa luam in considerare doza inevitabila de subiectivism.

          Primul indiciu in aceasta cautare este reprezentat in mod logic de originea noastra ca specie sau daca doriti de modul in care am fost creati. Din pacate noi nu putem sa raspunde la aceasta, deoarece nu avem capacitatea de a o intelege, prin orice fel de procedee specifice gandirii analitice. Insa cu siguranta putem afirma ca niciuna dintre teorile puerile vehiculate nu pot aduce raspunsul la aceasta intrebare fie ele teorii creationoste sau evolutioniste sau de orice alta natura prin simplu fapt ca in orice teorie vehiculata exista fie o suma de contradictii logice fie o suita de paradoxuri, lucru evident pentru orice persoana care doreste sa investigheze. Astfel ca raspunsul la aceasta prima intrebare, originea noastra ca specie, ramane o enigma si ca orice lucru neinteles inca trebuie acceptat ca atare – respectiv o enigma -  macar de dragul aparentei obiectivitati pe care noi incercam sa o pastram, bineinteles in limitarile noastre umane.

          Al doilea pas logic este reprezentat de definrea termenilor de cautat. primo : ce este un scop si secundo : ce intelegem prin viata. Primo : scopul reprezinta un punct final iar secundo : viata este durata de existenta a unei persoane si durata de existenta a unei specii. Deci scopul vietii este : punctul final al existentei unei persoane si in acelasi timp punctul final al existentei rasei umane . Sa tinem insa cont ca finalul existentei ca individ il conoastem – moartea, si prin extrapolare istorica in legatura cu ceea ce cuneastem despre specii, finalul existentei ca specie este extinctia. Este necesar acceptarea finalitatii individuale, deoarece aceasta inseamna ca scopul existentei nu poate sa fie constituit din punctul final deoarece singra concluzie ar ramane ca traim doar pentru a muri, iar singurul curs de actiune logic ar fi sa ajungem la finalitatea existentei noastre. Astfel, desi ca  indivizi rational scopul actiunilor noastre este constituit in finalitatea acestora din punct de vedere existential nu potem sa privim lucrurile din aceasta perspectiva.De ce ? Pai e simplu : ca indivizi inzestrati cu autoconstienta devenim atat de importanti din cauza aceastei autoconstienta incat nu putem sa ne consideram total inutili, caci asta inseamna : traim pentru a muri – suntem inutili si, in timp, mai ales prin exacerbarea interactiunilor sociale am inceput sa ne consideram mult prea importanti ca sa traim numai pentru a muri si ipocrizia noastra am inventat tot felul de asa zise motive prin care incarcam sa ne explicam autoconstienta – aici apar religiile. Deoarece suntem incapabili sa acceptam lipsa noastra de importanta ca fiinte ce facem ? Procedam ca si cu orice alta frustrare – inventam un scenariu imaginar in care demonstam cu credulitate ca ceea ce ne deranjeaza nu exista. Puterea absoluta cu care este inzestrata fiinta umana este aceea de a cauta explicatii convenabile si din pacate reusim atat de eficient sa ne compacem in aceste explicatii convenabile incar reusim sa creeam o iluzie de grup in care aceste iluzii devin realitate, realitatea in care traim. Banuim ca nu trebuie sa specificam ca explicatiile convenabile sunt cauza primare a …..defectelor realitatii in care traim. Nivel de trai, criminalitate, implinire personala, sistem de guvernare toate aceaste elemente duse la un nivel superior de analiza intra in contradictie cu aplicabilitatea lor practica deoarece sunt pure explicatii convenabile si nu pot sa faca fata probei practice decat pana la un punct..

          Problema cea mai mare a acestor explicatii convenabile este constituita din efectul devastator pe care il are asupra individului. Imaginati-va ca ele sunt cutume culturale si sociale care sunt transmise atat prin sistemele educationale de orice forma  ar fi ele cat si prin traditiile culturale, de asemeni de orice fel ar fi aceastea. Si asta inseamna ca mental atat noi cat si dumneavoastra suntem ancorati inca de dinainte de a putea sa ne formam o imagine proprie, intr-un univers in are realitatea este constituita din…explicatii convenabile. Si sa nu uitam sa mentionam ca Aceste explicatii convenabile influenteaza nu numai domeniiile metafizice – religioase cat si stiinta generand o falsa premisa de cercetare in absolut orice domeniu. Cu cat stiinta respectiva este mai…asa zis fixa cu atat momenul in care se loveste de paradox este mai indepartat, cu exceptia stiintelor total abstracte care evident de la un nuvel mediu incolo sunt lispsite de aplicabilitate in aceasta realitate construita din explicatii convenabile.

          Astfel ca luand in calcul ceea ce noi am incercat si nu speram sa va facem sa intelegeti – nimeni nu traieste in realitate ci doar intr-un univers din explicatii convenabile construit si implementat de imaginatia individuala ce inunda imaginatia colectiva, univers care are daca nu ca scop macar ca utilitate caracteristica de a ne ajuta sa implinim viata noastra plina de scopuri “create sa fie convenabile” pana ajungem la punctul final al existentei, moartea – apar mai multe directii logice de actiune. Puteti sa cercetati realitatea deconectandu-va de la acest sitem artificial pe care il considati realitate sau sa continuati sa traiti in aceasta realitate pentru ca sa nu uitam a fost construita si finisata de-a lungul mileniilor tocmai ca sa devina convenabila. Din acest punct de vedere ce sunt revolutiile de orice fel ? Miscari de mase sau elitiste care au ca scop transformarea unei realitati convenabile intr-o realitate si mai convenabila. (*Extinctia nu poate sa vina, ca si la celelalte specii prin lispa de adaptabilitate la mediu, care transpusa prin prisma a tot ce am prezentat pana acum este, cel putin la o prima vedere, constituita din realizarea unei realitati atat de convenabil explicata incat sa fie suficient de distantata de realitatea reala incat sa contrazica propria existenta a speciei umane in realitatea reala.*) Ce face un om normal ? Se complace in aceste explicatii convenabile create tocmai pentru a-i oferii mediul perfect in care sa se complaca.

          Cealalta varianta ? curatirea psihicului de explicatiile convenabile si incercarea apropierii pe cat posibil de realitatea reala. O imensa lupta cu noi insine cu sorti de reusita comparabili cu sortii Rosinantei de a dobora morile de vant. O lupta a carei reusita este putin probablila. De ce ? Prea mult gunoi “convenabil” de indepartat si prea putin timp in aceasta existenta. Totusi de ce ar existe fiinte care sa aleaga aceasta cale ? Pai acele fiinte, desi constiiente de inutilitatea existentei lor si a rasei pe perioada nelimitata, ergo dusa la absolut, urmeaza instinctele naturale de prezervare a individului si speciei, precum si cel de reproducere

          Daca reusim sa trecem peste importanta noastra « magnifica » ca indivizi  – aia care oricum e artificiala - si ne raliem la inutilitatea existentei noastre din perspectiva absoluta , singura cale de urmat este sa traiesti cat mai bine posibil in sensul eficientei repervertirii realitatii convenabile la realitatea reala. Simt ca pentru cei stupizi sinuciderea apare ca singura solutie insa sinuciderea inseamna un efort de a schimba o stare de fapt pe care nu o intelegem cu o stare de fapt care sa o rezolve convenabil. Iar daca utilitatea sinuciderii e logica in realitatea convenabila ea devine o absurditate in momentul in care incepi sa cauti realitatea « reala » deoarece aceasta nu este numai necunuscuta ci in acest moment chiar inimaginabila, deci o simpla pripeala de actiune, dictata de o exagerata importanta de sine, un gest derivat firesc din aceasta perversa realitate construita din explicatii convenabile. De ce aceasta ? Pentru ca inutiliatea noastra din perspectiva absoluta este vorbrste pur si simplu despre o perspectiva absoluta care apartine tot realitaii convenabile.

          In final, scopul existentei, noastre ramane un mare mister. Acum noi am hotarat pentru noi sa incercam, dupa umilele noastre puteri sa ne apropiem de realitatea reala si sa incarcam sa transmitem acest virus « antisocial » si tuturor celor cu care avem contacte in ca urmare a refuzului categoric sa actionam manati de circumstante pe care nu le intelegem. Voi puteti sa faci orice. Puteti sa ne urmati in virtutea fortei exemplului personal, sau putei sa va complaceti. ce veti face ? nu ne intereseaza, e o decizie individuala si desi ar simtim ca ar trebui ca acele exemplare care se opun sa fie eliminate acceptam nu fara parere de rau incapacitatea noastra de a intreprinde aceasta operatiune.

          In continuare putem sa incercam sa analizam modul in care realitatea convenabila ne afecteaza, atat ca individ cat si ca specie. Aceste moduri sunt atat de multe si de variate incat capacitatea noastra intelectuala este depasita momentan si cere o scurta pauza pentru a putea sa mai acumuleze si sa proceseze experienta reala si experienta convenabila pentru a putea , ca in urma unei analize ulterioare sa continue acest text.

Poveste de demult de maine

Stateam ascunsi in munti de multa vreme. Timpurile erau iarasi tulburi ca in povestile pe care le ascultam la gura sobei sau pe la sezatori. Statam chirciti de frig si fara teama, pregatiti de inca o inclestare care putea sa apara in orice clipa. De cand ne desteptasem inclestarile aparusera si purtau izul de poveste. Eram iarasi una spusele marelui poet dac, pentru ca : “Tot ce misca-n tara asta , raul ramul mi-e prieten numai mie/ Iara tie dusman-ti este”. Pletele crescusera iarasi pe umerii nostrii lati si ghioagele se infratisera iarasi cu bratele noastre. Totul incepuse...ehei...parca mai stie cineva cand incepuse. Nimeni nu mai stie pentru ca toti ne amintem cu rusine de secolele de uitare in care fusesem impinsi. Nu ne era rusine ca am stat adormiti ci ne era rusine ca le dadusem voie sa ne adoarma. Oricum era demult. Acum, ascunsi in fruntile muntilor nostrii ne era frig, ne era frig dar inima ne incalzea mandra de a se numi iarasi inima de dac.

De la desteptare multe ne incalzeau. Ne incalzea sangele fratior nostii varsat pentru libertate, sfanta libertate. Deseori ii invidiam pe cei care se inaltau la Zamolxe si ne doream si noi linistea luptatorului care si-a facut datoria, dar asta nu ne putea opri sa traim in continuare si sa ne facem datoria pana la ultima suflare. Mai toti simtisem imbratisarea minunata a fecioarei imbracata in alb. Acum o recunoscusem pentru ca odata cu desteptarea disparuse si imaginea groteasca a scheletului cu mantie si coasa creata intru adormirea noastra si adormirea spiritului nemuritor prin frica. Insa ne desteptasem, si acum, cu ochii deschisi inclestati cu pumnul in tarana, gata sa fie adusa si mestecata impreuna cu sangele, priveam fecioara minunata in toata splendoarea ei si o rugam cu ardoare sa ne mai lase sa mai luptam si in alta zi oricat de dor ne-ar fi fost de intoarcerea la Zamolxe. Si ea blanda si intelegatoare cu inimile viteze ne mai lasa sa ne mai putem varsa cu bucurie sangele pentru tarina stramoseasca.

Ne purtam viata prin codrii si luptele de hart se tineau lant. Noua ne era usor caci luptam cu inima usoara asteptand primavarea nemuritorilor, dusmanului, saracu, ii era mai greu, smuls din tarina lui si fortat sa lupte pentru un pamant care nu il dorea si pentru niste idealuri meschine in care nici el nu mai putea crede. Dar ordinele lui erau ordine si tara noastra era tara. Plangea inima in noi si ghioaga pleca...plangea inima in noi si dusmanul cadea. Nu puteam sa uram osteanul care executa oridine dar legea era sfanta; cel ce vine cu forta sa ne ceara pamant si apa, pamant si apa sa se faca! In schimb ii primeam pe dezertori fara grija de tradare caci botezati in lupta de spiritul nostru si mai apoi de al Marelui Strabun, deveneau si ei ai acestui pamant si tradarea nu mai era posibila. Deveneau frati si fratii nu pot trada, nu la noi.

Cand a disparut tradarea? La desteptare caci prea multi secoli am zacut in uitare din cauza tradarii. Atunci la desteptare a coborat din munti un preot, dar nu preot al vreunui dumnezeu viclean si desfranat, ci un preot din cel de-al nostru, preot de-al lui Zamolxe. Si coborand ingana un descantec ca sa treaca de uitare :

Arata-mi calea strabune

Simt lupii cum sufla in ceafa

Arata-mi calea strabune

Sunt singur si rupt sunt de haita

Indruma-mi pasii spre creste

Si ochii-mi fa-i sa le vada

Indruma-mi pasii spre creste

Caci omul le simte, le-asteapta

Eu te-ntrebam ce e bine

Tu mi-aratai ce e rau

Nascuta-i Omul din mine

Si-am inteles sfatul tau

E timpul sa merg mai departe

Si toate m-ajuta, mi-s toate surori

Si stanca si fiara si vantul

Sa merg mai departe, sa zbor.

Si rog sa ma sprijine forta

Sa fac cum mai bine pot eu.

Arata-mi deci drumul, da-mi forta

Da-mi forta neamului meu.

Si a mers preotul in tot tinutul si pe unde trecea valul de uitare se ridica si oamenii, noi ne trezeam si incepeam iarasi sa auzim chemarea tarinei. Si era in chemarea asta doina de jale si dor de libertate caci in uitarea noastra, o lasasem sa sufere in singuratate, tradare dupa tradare si coada de topor dupa coada de topor. Si atunci ne-am trezit si tarina ne-a imbratisat si a fost iarasi bucurie si cantec in sufletele noastre reunite. Si pletele au atins umerii, si bratele s-au infratit cu ghioagele si muntii ne-au devenit iarasi tata iar tarina muma. De aunci luptam si multi s-au inaltat la Zamolxe dar luptam. Luptam din inime, inime grele de datorii neplatite si inime usoare in fata fecioarei in alb. Astfel luptam cadem ne ridicam si nu dam inapoi.

Acum ne este frig. Stam ghemuiti si ne incalzim la povestile preotului. Maria Sa ne aminteste de legende uitate si noi il ascultam. “Se facea ca odata, demult, cu mult inainte de vremea in care am apucat sa uitam cine suntem, aici pe pamantul Daciei, intr-o haita de lupi cenusii s-a nascut un lup alb. Si lupul alb a crescut si a devenit seful haitei. El era cel care vana cel mai cu spor, el era cel ce proteja haita si el era cel ce o conducea spre zonele cele mai bogate in hrana pe poteci sigure. Dar se face ca intr-o noapte, pe cand dormea linistit cu constiinta datorii bine indeplinite, toti ceilalti lupi au sarit pe el si au inceput sa muste cu turbare. Trezit naucit de muscaturile nemeritate s-a ghemuit si a suportat muscaturile in timp ce isi inalta ruga de intelegere spre Zamolxe. -De ce se intampla asta Strabune?Aduc hrana haitei , ii protejez si ii conduc cu maiestrie. De ce Strabune?Si raspunsul a venit intr-o strafulgerare care i-a luminat toata constiinta. Atunci, intr-o fractiune de secunda si-a dat seama de extrema lui originalitate si s-a ridicat sa lupte si a luptat si a sfasiat si a invins. De atunci lupul alb nu mai e lup obisnuit si e un lup spirit, dublu, care sta de veghe asupra noastra din porunca Marelui Strabun”

Noi il ascultam si memoria ancestrala ne aminteste cati mesageri ai Marelui Strabun au fost sfasiati in acelasi mod in care haita netrebnica a sfasiat din Lupul Alb. Il ascultam si simtim ca nu suntem intregi si nu putem sa spunem de ce . Dar acum stam si ne este frig. Ne este frig dar avem inimile calde si ne gandim cu dor la neveste la pruncii si la focul din vatra si ne simtim incalziti. Stim ca trebuie sa fim aici si sa ne facem datoria ca sa le fie si lor si noua si tarinei bine. Oricum cei care dintre noi nu vor fi considerati demni de Zamolxe ca sa ii cheme la ei se vor intoarce acasa si vor povestii cum se inaltau nemuritorii cu gura plina de gustul pamantului sfant amestecat cu sange. Si pentru cei ce nu vor mai ajunge acasa vor rasuna cantece de bucurie si rasete vesele pentru sufletul lor drept si bun.

Acum stam si ne este frig. Ne mai incalzeste si gandul ca marea si ultima confruntare sta sa inceapa. Stam in liniste si cu sufletul impacat dar ne este frig caci simtim cu totii ca nu suntem intregi. Stim ca nu suntem intregi si mai stim ca maine trebuie sa fim intregi la confruntarea finala. Astfel ca la toti ne trece prin minte legenda Lupului Alb si auzim in interiorul nostru cuvintele preotului care toarce maiestuos firul povestii cu vocea lui grava si buna si nu putem a intelege de ce nu ne simtim intregi.

Prinsi de ganduri si de pregatri se lumineaza pe nesimtite de ziua. Ne asezam pe pozitii si privim crunti si bucurosi spre randurile dusmane ce sa infiripa in zare. Ii vedem clar desi ei nu ne pot vedea deoarece ceata ne protejaza. Respiram usurati si realizam ca nu suntem singuri. Tarina stramoseasca e cu noi si cu ea miile de suflete viteze ce s-au inaltat la Zamolxe intru apararea ei. Singurul ghimpe pe care il mai simtim este acel sentiment care ne spune ca nu suntem intregi. Ne uitam iarasi cu atentie in jur si vedem ca suntem toti prezenti, nu mai are de venit nimeni.

Dusmanul s-a orit si isi aseaza cu grija randurile. Suntem 1 la 10 dar asa am fost intodeauna. Niciodata nu a plecat vreun neam lacom de saracia noastra in liniste si pace. Vom lupta si vom muri sau vom invange dar inapoi nu vom da. Grija cu care vedem ca se aliniaza radurile dumane ne face sa simtim ca va fi greu. Semnalul de incepere se aude. Asteptam incordati in timp ce oastea vrasmasa inainteaza in mars usor. Simtim cum in corpurile noastre se aduna incordarea. Muschii se umfla pregatindu-se de izbire dar sufletele privesc linistite prin ochii nostri senini si fara umbra de frica. Vom muri sau vom invinge!

Maria Sa. Preotul, se ridica si ne vorbeste:”Stiu ca nu va simtiti intregi, este ultima batalie, batalia hotaratoare si am vazut ca abia acum ati realizat golul din randurile noastre. Inseamna ca a venit momentul. ” Spunand asta linistit, cu un licar de bucurie in ochii, incpe sa inainteze sprea randurile amenintatoare ce se aproprie. Face cativa pasi si cordul si muntii si tara incep sa rasune de cantecului lui grav si linistit,o doina de dor:

Ne purtam pe umerii crucea

Ce ne-a dat-o dumnezeu

Si-o purtam tot mai departe

Chiar daca e usor sau greu!

Scurgem sangele din vene

Scoatem otrava din noi

Ne-ngropam in ochii focul

Sa ne-ajute la nevoi!

Ne simtim sub talpa glia

Ne-nfasoara ca-ntr-un vis

Si ne-mbratiseaza tare

Dand puteri de nedescris

Ne cantam dorul cu jale

Simtim cu murim in noi

Dar murim pentru-a renaste

Suntem doar nemuritori!

Si simtim c-avem in spate

Mii si mii de strabunici

Ce ne-ajuta mai departe

Sa traim si noi aici!

Suna ceasul desteptarii

Forta se ridica-n noi

Neamul nostru nu se pierde

Ies din-transul altii eroi!

Mergem dar pe drumeul nostru

Tre sa fim invingatori

Asta e destinul nostru

Zile fara sarbatori!

Si acolo sub ochii nostrii preotul se acopera de lumina odata ce ultimele acorduri se pierd in freamatul inimilor noastre. Si in locul lui apare imensul Lup Alb. Brusc, din toate maruntaiele padurii porneste zumzet de fiare si vedem cum in ambele flacuri se aliniaza linistiti lupii muntilor nostrii. Nu ne speriem caci sunt fratii nostrii. Ne uitam la ei si ei se uita la noi si ne recunoastem. Atunci ca la un semn ne repezim spre randurile stranse ale dusmanului si strigatul nostru de victorie se amesteca cu urletele prelungi ale fratilor nostrii. Cum va intrebati de ce e strigat de victorie si nu de atac? He he he e simplu ! Priviti in flancurile noastre si veti vedea ca suntem acum intregi. Si intregi suntem puternici. Si intregi …..cum sa mai fie loc de alt strigat decat cel de victorie?!

Povata

Pregăteşte-te pentru lupta cea mare căci ea va să vină cand soarele vieţii tale va fi la doua suliţe deasupra orizontului. Va trebui să te întăreşti odată cu răsăritul soarelui şi să te antrenezi constant. Iar lupta ce va urma va fi aprigă şi lungă. Va ţine până la apus şi cine ştie poate se va prelungi în noapte. Nu e greu să te pregăteşti, educă-te în spiritul luptătorilor neînvinşi, invaţă să poţi continua la infinit. Lovit fiind să nu te retragi, istovit fiind să nu te odihneşti iar cand puterile te pătăsesc, aşează-te, respiră şi pregăteşte-te să continui. Învaţă totul căci toul face să iţi crească aripi. Iar lupta cea mare va fi istovitoare, va fi mai greu decât orice căci va fi o luptă dublă. Te vei retrage atunci din faţa lumii. Vei intra într-o cetate vastă iar uşile se vor fereca singure în urma ta. Iar cănd vei cerceta lăcaşul singurătăţii tale vei  fi uimit. Vei vedea că multi alţi singuratici vor ataca cetatea ta. Dar surprinderea cea mare va veni atunci  când vei afla o altă cetate închisă între zidurile tale protectoare. Şi nu vei găsi acolo prieteni. Vei găsi toţi duşmanii drumului tău educativ, care nu te ataca, dar te împiedică sa lupţi. Şi vei lupta atunci cu exteriorul cetăţii tale şi cu interiorul deopotrivă. Zidurile groase vor fi străpunse dar tu nu vei vedea găurile din ele ci marginiile din care vei putea construi. Şi iată că după ce ai învăţat puţin, continuând să inveţi şi să lupţi, vei deveni, de asemenea şi constructor. Dar vei vedea că nu poţi lupta simultan in două direcţii şi atunci vei cuceri întăriturile interioare prin forţa voinţei. Şi în timp ce lupţi pentru a te putea apăra de exterior vei învaţa să câştigi în interior prin voinţă. Şi în lupta ta vei fi întărit căci alintându-ţi duşmanii interiori, înţelegîndu-i şi acceptându-i îi vei face ajutoarele tale şi astfel vei lupta mai uşor. Ei te vor ajuta să îţi înalţi şi să îţi întăreşti zidurile. Iar cu cât acestea vor ajunge mai aproape de nori duşmanii tăi vor înţelege că esti mai aproape de tine şi mai departe de ei. Atunci se vor înverşuna şi vor lovi mai puternic dar tu, în adapostul tău, te vei mulţumi să te aperi. Vei fi prea puternic pentru a simţi nevoia să împuţinezi numărul duşmanilor tăi. Şi  ei te vor admira şi se vor înverşuna mai puternic împotrivă-ţi. Iar tu vei putea să te bucuri de florile pe care le primeşti peste ziduri. Căci dacă ura nu mai este destul de puternică să-şi arunce ghiulelele sale peste ele, dragostea nu îşi va pierde vigoarea căci nu a abosit in luptă cu tine. Şi în adapostul tău inexpugnabil te vei putea bucura în voie de dragoste şi pace. Şi vei fi liniştit şi fericit chiar dacă afară lupta va fi mai mare. Şi soarele va apune iar tu nu vei şti ce te aşteaptă în noapte. Vei fi însă pregătit să înfrunţi misterul nopţii cu toate necunoscutele sale. Căci acum şti să înveţi şi să lupţi.

Despre echilibru si alte consideratiuni

Aceaststa este o poveste despre o viata omeneasca. O viata plina de contradictii.

Intaia contradictie ce imi vine in minte este echilibru. Echilibrul total este moarte, moarte totala. In aceasta stare de echilibru nu se intampla nimic, nimic nu mai se misca caci echilibrul perfect este un echilibru stabil, imuabil. Am invatat insa ce inseamna echilibrul adevarat. Acesta este reprezentat de existenta a tot .Daca aveti nevoie de mai mult ca sa intelegeti va spun ca “tot” reprezinta toata gama de la bun la rau, de la frumos la urat. Existenta simultana a acestora creeaza echilbrul spre care trebuie sa accedem. Mi-a fost greu sa imi dau seama de acest fapt desi, in mod natural, am urmat legea echilibrului adevarat.

        Acum, alt adevar descoperit, consta in faptul ca nu exista in plan adevarat bine sau rau . Bine si rau sunt concepte legate intrisec de valoare iar valorile nu sunt imuabile ci din contra sunt subiective si in continua schimbare ceea ce inseamna ca si bine sau rau sunt in continua schimbare ceea ce inseamna ca nu pot face fata oricarei situatii. Bine si rau sunt individualizate. Trebuiesc tratate ca atare. Multi care vad binele intr-un fel nu acorda valoare absoluta a binelui. Este o ineptie! Deoarece binele si raul isi schimba reciproc valoarea  in functie de unghiul, pe care o anumita capacitate de intelegere, il confera acestora. Binele si raul se dovedesc concepte mult prea mobile pentru a incerca de a construi judecati de valoare pe aceasta baza.

        O alta lectie consta in faptul ca adevarul pentru fiinta umana este fals. De-a lungul vietii in functie de capacitatea intelectuala de receptare, analizare, sintetizare si conceptualizare a experiantei extrase din interactiunea cu realitatea inconjuratoare se genereaza noi aspecte ale adevarului. In principiu adevarul pentru fiinta umana reprezinta o marca a maturizarii interactiunii cu viata. Spre deosebire de bine si de rau adevarul poate fi utilizat pentru a construi judecati de valoare deoarece, prin insasi constructia sa, adevarul incomplete (fals, momentan etc.) este singura unealta umana posibila de a aprofunda cunoasterea existentei.

         Instinctul de supravietuire  este in fond conservator si opac la nou, la schimbare . Acest fapt este natural deoarece se ridica problema cinica daca functioneaza si asa de ce mai este nevoie de schimbare. Schimbarea este insa inevitabila experienta creste -> intelegerea creste -> apare nevoia de redaptare a conceptelor cu valoare de adevar.

        Deci am descoperit o noua lege: schimbarea este permanent necesara deoarece lipsa schimbarii genereaza echilibrul stabil care conduce la inexistenta; insasi viata in univers este posibila datorita schibului de caldura care produce energie. In momentul in care universul nu ar mai permite acest schimb de caldura, entropie, nu ar mai exista miscare, implicit, viata!

Perspectiva

Povestea merge-nainte

Extinsa de-al gandirii ochi

Raspunsul-i ascuns ratiunii

Scapand gandirii si firii.

Patruns de dorinta de-a sti,

Extins sa cunosti viitorul,

Cunosti far’ sa poti sa afirmi.

Traiesti far’ sa poti sa eviti

Instinctul intern de-a gresi.

Vezi azi ca fiind totdeauna

Acum e mereu, pentr-o zi.

Invierea

Iertarea de sine e prima ce

Naste lumina in ochi.

Visarea de maine-i-a doua

Iesire din pasa de soc.

Eroarea-acceptata-i finalul!

Raspunsul adus e doar unul

Esti pentru tine si-atat;

Aminte adu-ti orice-ar fi!

Picatura de adevar

Pierdut in desertul singuratatii mele, imi indrept pasii spre tine.

Discutam cu moartea sufletului meu iar aceasta imi devenise prietena. Ochii-mi erau plini de extazul sufletului care is pierduse speranta de liniste. Dar stiam, nu sunt un calator obinsuit. Sufletul isi facea simtita o ultima zbatere pregatindu-se linistit de impietrire. Acceptase resemnat inpierirea. Se intreba daca soarta lupilor nu este impietrirea sufletului, si acceptase, oricum nu putea face altceva. Dar stiam, nu sunt un calator obisnuit. Undeva eram bucuros de perspectiva impietririi sufletului, astfel ar fi devenit o simpla greutate cu care m-as fi obisnuit curand. Altfel era chiar mai greu de mers singur prin desert , visand la codrii nesfarsiti pe care ii consideram acasa, sufletul s-ar fi agitate nelinistit in cautarea lui. Dar stiam, nu sunt un calator obisnuit, asta aflasem cu certitudine. Am intalnit in desert tot felul de vietati al caror suflet se zbatea intr-insele; pisici de mare in cautarea oceanului, vulturi in cautarea vazduhului dare eu, numai eu, mergeam prin desert cautandu-mi codrii in timp ce sufletul meu cauta altceva. De aceea stiu , nu sunt un calator obisnuit.

 Povestea de aici incolo este simpla. Sufletul meu va impietrii iar eu imi voi urma calea. O greutate in schimbul unei agitatii dezechilibrante. Poate e mai bine asa. Imi iubesc sufletul dar…fiecare cu soarta lui. Accepti ceea ce nu poti schimba. Speranta era moarta, credinta era moarta, numai mersul inainte ramasese viu. Nu stiam de ce merg inainte, poate doar obisnuinta, poate imaginea genetica a codrului era doar amintire arhaica. Doua lucruri stiam: sunt lup si nu sunt un calator obisnuit. Si totusi…totusi s-a intamplat ceva. TU.

 Jumatatea de stanca, imobilitatea care ma bucura si ma intrista in acelasi timp a cedat. Te-am auzit si vraja a incetat. Vai, lup naiv , vraja nu inceteaza ci doar se schimba. Mergeam inainte dar aveam sufletul viu si el imi spusese o poveste. Nu era o poveste cu a fost odata. Nu era nici macar o poveste despre dragostea care misca muntii din loc, stia ca nu l-as crede. Era o poveste mult mai simpla. Dar acea poveste vrajea. Ehei…se facea ca…prosti, vise. Dar ceva tainic ma facea sa ma incred. Ceva tainic ma facea sa pricep ca zburdalnicul meu suflet a descoperit ceva nesperat. Da pe tine! Si sti tu cum a reusit sa ma vrajeasca? Imi spotea tainic cum ca tu…numai tu ai fi ceea ce el cautase pentru sine. Imi soptea tainic ca ai putea fi pisica care sa imi mearga alaturi. Imi soptea tainic ca urmarim aceeasi amintire celulara, imi povestea cum mergi in desert intru aceleasi motive ca mine. Imi spunea ca a gasit legatura intre noi doi- TU. Tu ai putea sa ne legi!

Am incercat sa ma impotrivesc:

- Suflet zburdalnic nu stii oare tu ca eu am pururea nevoia de a merge inainte in timp ce tu vrei sa te opresti si sa te bucuri de umaniate? Nu stii ca tocmai asta ma face deosebit de alti calatori- sunt lup dar am suflet de OM?

 Si stii cum m-a convins? M-a lasat linistit in gandurile mele si cand am terminat de rastit la el mi-a replicat calm:

- Lup imbatranit inainte de vreme, e drept tot ce spui si niciodata pana acum nu ti-am fost necredincios. Oare atunci cand eu te oprisem pentru cautarile mele nu am renuntat de bunavoie la ele pentru ca tu sa mergi inainte? Lup imbatranit inaine de vreme stii tu ce minune am auzit? Sti tu ce chemare nevisata a avut puterea sa opreasca impietrirea? Lup imbatranit inainte de vreme am auzit de o pisica cu suflet de OM.

 Atunci am repetat ametit: pisica cu suflet de OM? Si am inteles! Pisica cu suflet de OM!! De aceea, pierdut in desertul singuratatii mele imi indrept pasii spre tine.

Vreau sa vad minunea! Sa o simt, sa o vad, sa o miros si apoi sa-i inchin un imn lunii. Sa urlu la luna bucuria mea, asa ne cantam noi lupii extazul. O pisica cu suflet de OM! Atunci eu voi avea tovaras iar sufletul meu tovarasa in drumul nostru prin desert.

De aceea, pierdut in desertul singratatii mele, imi indrept pasii spre tine.

Inainte mereu

Incepi o noua zi,

Nascand a mia oara.

Ambra si foc

In sange-s turnate.

Nimic nu conteaza iar

Tot ce-a ramas

E sa arzi a mia oara!

Mugetul vietii

E ce te naste inca.

Renasterea e goala dar

E scanteia de a merge

Unde nimic nu e murdar.

Legenda focului si a ghetii.

 "Pe vremea cand oamenii erau inca liberi si nu aveau alegeri de facut, toate erau bune. Dar prostii incepeau sa se plictiseasca de plictiseala, de singura forma de libertate absoluta. Si atunci vazand starea penibila in care cei fara de alegere incepusera sa se indoiasca de binecuvantata lor libertate se facea ca au venit doi oameni. Erau ciudati si cei fara de alegere nu mai vazusera asa ceva, se schimbau in copil, adult sau mosnegi dupa bunul lor plac, si acesti ii intrebara cum se simt in existenta lor fara de alegere:

-         Ne plictisim de dulcea plictiseala, vrem sa facem ceva dar nu putem alege caci suntem cei fara de alegere.

          Copii, adultii, mosii se pusera pe ras si ii intrebara:

    -  Vreti sa alegeti?

    -  Da, DA! stigara  cei fara de alegere , desi au fost cativa care au spus nu.

    -   Bine spusera atunci cei doi va vom da de ales. Dar, prin simplul fapt ca ati cerut sa alegeti ati savarsit prima faradelege, faradelege fata de cei ce nu au dorit sa aleaga, pentru ca si acestia sunt obligati sa aleaga intre a alege si a ramane la starea lor de acum. Si legea naturala spune ca pedepsiti vor fi cei ce forteaza la alegere pe omul care nu stie ce inseamna sa aleaga.

   -    Dar asta , raspunsera  cei fara de alegere , inseamna ca si voi ve-ti fi pedepsiti pentru aceeasi vina.

            Cei doi oameni se uitara unul la altul si le raspunsea ranjind:

   -    Flacai, noi facem legile pentru cei ce au nevoie de ele, dar prin asta nu inseamna ca suntem legati de dansele, dar ajunge cu prosteala: Deci veti alege!!! Spunand asta cei doi se luara de mana si din mainile ramase libere aparura doua statui imense care reprezentau doi sori , unul alb si unul auriu.

 

   -    Acum alegeti! Atingeti cu mana unul dintre cei doi sori..., atata mai apucara sa spuna cei doi oameni si se facura nevazuti.

             Cei fara de alegere  vazura cu surprindere ca cei care nu voiau sa alega, alegand impotriva vointei lor se faceau nevazuti. Si teama ii cuprinse pentru prima oara pe cei fara de alegere, caci a alege adusese in mijlocul lor GRESALA, si acum se temeau sa nu greseasca. Si zile si luni se perpelira fara ca vreunul dintre ei sa aiba curajul de a alege, dar la un anumit punct teama deveni asa e mare incat unul exclama:

  

-         Trebuie sa alegem degraba caci putem si noi disparea !

            Aparu deci si PROSTIA urmata instantaneu de IRATIONALITATEA instinctului de turma. Astfel ca alergara cu grabire alegand parca la intrebare cate un piedestal si rostind cuvintele "te aleg pe tine soare..." mentionand culoarea. Dar se facu ca primul alese soarele auriu si in PROSTIA IRATIONALA plina de TEAMA de GRESALA pe care o traiau cu totii alergara si alesera acelasi soare auriu, in afara de ultimii 13 care ajunsera mai tarziu, si desi erau apucati de aceleasi stari ca si primii se facu ca primul alese soarele argintiu iar ceilalti aidoma. Cei ce alesera soarele auriu isi dadura seama ca se afla pe pamant si ca au corpul cald, si cei mai drepti dintre ei fura cuprinsi pe locul pe care stateau de flacari si se transformara in cenusa iar ceilalti traina si se inmultira ca fiinte cu sange cald. 

            Cei are din pura intampare(si PROSTIE si TEAMA si IRATIONALITE si GRESALA) alesera soarele argintiu se trezira tot pe pamant dar erau reci si sangele nu curgea prin vene spre a incalzi inima desi, veacuriile ce au trecut le-a demonstrat ca sunt nemuritori. Iar cei se disparusera? Aceasta este o alta poveste, e taina ce doar mortii o stiu. "

Toiagul

           Prin Toiag oamenii din zilele noastre nu mai pot sa inteleaga decat un bat care este utilizat la spijin in timpul mersului. Din fericire(sic), in traditiile pervertite de biserica, putem sa vedem si semnificatia originala a Toiagului deoarece lumanarea care sa aseaza la capul mortului poarta si ea aceasta denumire. Lumanarea este Toiagul mortului sau Tovarasul Credincios De Drum. Caci departe de a fi un simplu sprijin, Toiagul, reprezinta singurul Tovaras de Drum in care se poate avea deplina Incredere, fiind pe deplin Credincios Purtatorului sau. Dar, transformat din simplu sprijin de drum, Toiagul capata si proprieteati "magice", devine o extensie a calatorului. Sculptarea toiagului amplifica calitatile" magice" ale acestuia deoarece sculptorul de toiege autentic nu mai este un sculptor ci un Faur iar sculptarea Toiagului nu este o simpla impodobire a acestuia cu modele, ci este faurirea unui Tovaras Credincios de Drum. Faurul este un mester care ajunge la apogeul artei sale capatand abilitatea (prin invatare, evident!) de a intelege viitorul Toiag si a se transforma, din sculptorul plamaditor de forma, intr-un partener de faurire al Toiagului. Faurirea presupune o comunicare profunda intre Faur si Toiag, o deplina intelegere de catre Faur a dorintelor Toiagului in devenirea sa. Daca la inceput Faurul gandeste un model pentru Toiag, purtand puternic in minte imaginea persoanei pentru care Toiagul isi va implini menirea de Tovaras Credincios, pe masura ce acest model se imprima pe si in lemnul Toiagului, Faurul se transforma intr-o unealta docila in mana acestuia. Spre deosebire de procesul plamadire al sculpturii, Faurirea de Toiege presupune un model foarte aproximativ care, sub efectele comunicarii profunde dintre Faur si Toiag, se adapteaza cu fiecarea miscare de dalta. Finalitatea procesului, Toiagul va deveni o extensie a purtatorului si prin aceasta extensie sa nu carecumva sa intelegeti o amplificare, extensia pe care Toiagul o reprezinta fiind mai degraba o complementaritate a Purtatorului. Lasat langa perete Toiagul devine un banal bat sculptat dar in mana Purtatorului potentialul inscris in Toiag se trezeste. Daca un Toiag va avea Purtatori diferiti si acest potential se va manifesta tot in mod diferit. Desi exista o directie foarte generala care se pastreaza in manifestari, acestea pot fi foarte diferite. Directia generala este personalitatea Toiagului si provine din modelul initial gandit de Faur iar manifestarea este urmarea supunerii Faurului in fata dorintelor Toiagului de devenire si apare in functie de Purtator. Nu incercati sa vedeti Toiagul ca pe un purtator de putere desi este un obiect al puterii si nu incercati sa il vedeti ca pe o cheie sau ca pe orice altceva deoarece Toiagul este si nu poate fi decat Tovaras Credincios de Drum. Si poate ca trebuie sa va amintesc ca Toiagul nu este nici macar Tovaras Credincios de Drum deoarece acestea sunt banale cuvinte care incearca sa transmita ideei dincolo de puterea lor de cuprindere. Daca totusi intelegem prin Toiag un Tovaras Credincios de Drum trebuie sa fim atenti si sa nu uitam ca pana si aceasta e o denumire folosita in scopul de a transmite ideea esentei Toiagului fara a reusi nimic in afara de a arunca o imagine palida si deformata asupra acestei esente.